Expediţia pe Kilimanjaro sau stresul unui psihoterapeut

Acum 6 luni, m-am hotărât să plec în marea aventură pe Kilimanjaro. Deşi, iniţial, am avut mai mulţi prieteni care şi-au exprimat interesul de a veni şi ei, în final, au rămas doar cu interesul. Aşa am rămas singură, în această expediţie, şi este pentru prima oară când călătoresc în acest mod.

„Eşti nebună să pleci singură!”

Am vorbit cu cineva de la MAE care mi-a zis că trebuie să fiu nebună să plec singură într-o ţară cu avertismente de călătorie.

Am trimis email la ambasada României din Nairobi ca să ştie că sunt acolo, am trimis numere de urgenţă, deşi, nu ştiu la ce ar fi folosit, mai ales că pe munte nu ai semnal. Le-am cerut să verifice agenția cu care plecam, însă, nu mi s-a oferit acest serviciu special, oare cine mă credeam?! 🙂 Mi-au spus doar că nu au avut incidente cu români plecaţi pe Kilimanjaro.

Trebuie să recunosc că mi-am făcut o mie de griji înainte de plecare. Mintea trebuie să aibă de lucru suplimentar, nu-i aşa? În loc să mă focusez pe ceea ce vreau să fac, ea îmi juca feste, cu tot felul de gânduri negre: dacă o să pierd vreun zbor, dacă plătesc avansul şi nu apare nimeni la aeroport să mă preia, dacă mi se întâmplă ceva în expediţie din cauza echipei, dacă mă muşcă vreun ţânţar şi fac malarie, etc. Inclusiv, corpul mă chinuia cu o tuse care a dispărut ca prin minune înainte să termin expediţia, deşi am luat toate medicamentele posibile timp de trei săptămâni, de la homeopate până la antibiotice. Începusem să fiu paranoică, părea ca şi când corpul începea să îmi spună că nu ar trebui să fac asta, că voi fi în pericol.

Deşi, încercam să par cool în faţa altora, am transformat călătoria într-o sursă de stres, în loc să fie un moment foarte aşteptat, încărcat de bucuria de a dori să fac asta şi să încep să o concretizez.

Pe lângă toate astea, se reactivau experienţele din timpul expediţiilor anterioare, când corpul meu a avut de suferit, de la greaţă, stare de leşin, dureri de cap, insomnii. Trăiam iar cu teama că toate acestea mi se vor întâmpla iar şi iar.

Şi da, pentru a n-a oară, constat pe propria piele cât de puternică este Mintea, ea mă poate ridica, ea e cea care mă poate da mult în jos. Şi la ce mi-au folosit toate astea?! La nimic. A fost un blocaj în a-mi accesa starea de bine interioară. Şi constat că asta mi se întâmplă în perioadele când nu meditez, când nu sunt în contact cu mine, zilnic.

Nu este suficient doar să fac lucruri faine pentru mine, să urc pe munte, să schiez, pur şi simplu, am nevoie să petrec cu mine minim 30 de minute, zilnic. Iar înainte de plecare, cam de o lună, nu mai rămăsesem în contact cu mine şi aşa, am ajuns pe toboganul stresului, unde eşti ameţit de propriile gânduri negative, care nu mai sunt un reper în viaţă, pur şi simplu, este o vijelie care te ia.

De aceea, le repet atât clienţilor mei, în terapie, cât şi mie, că practica zilnică este obligatorie pentru echilibrul interior, este precum spălatul dinţilor. Iar când simt că pierd controlul busolei mele interioare, tot ce am de făcut este să îmi dau seama că m-am abătut de la practica zilnică şi să o reiau.

Expediţia în sine

Nu am pierdut niciun zbor, bagajul a ajuns şi el la timp, reprezentantul agenţiei m-a preluat de la aeroport pe la ora 23.30 şi am făcut aproape o oră până la Moshi, la un hotel. A doua zi dimineața, începeam expediţia, şoferul îmi spusese deja că voi mai fi cu doi americani.

Ziua 1: discursul minţii stresate

A venit patronul agenţiei să îşi ia diferenţa de comision şi mi-a prezentat ghidul. Acesta din urmă mi-a verificat bagajul ca să se asigure că am echipamentul care îmi trebuie, altfel ar fi trebuit să închiriez. Eu am avut grijă să primesc de la ei o cartelă de telefon, ca să am internet local şi să pot comunica cu cei de acasă; m-a costat 7USD, 20GB.

Am cunoscut întregul echipaj, format din 13 oameni, de la ghizi, bucătar, porteri şi cei doi americani care, după faţă, îmi spuneau: Wow, ce feţe de plicticoşi avem! Dar, iar, mintea mea stresată vorbea, deloc înţeleaptă, pentru că pe parcurs am descoperit cât de simpatici şi profunzi sunt. E prima dată când întâlnesc nişte americani şi mă simt ca printre prieteni, oameni deschişi, calzi, modeşti. Pe parcursul zilelor, datorită lor, nu am mai simţit atât de tare faptul că nu eram printre ai mei.

Am urcat cu toţii într-o dubă şi am aterizat după vreo trei ore la Poarta Londorosi, unde am stat trei ore ca să se facă toate formalităţile, inclusiv să cântărească bagajul porterilor care nu trebuia să depăşească mai mult de 20 kg (în expediţia de la Everest Base Camp, un porter căra şi 40kg, acolo nimeni nu le cântărea bagajul).

Apoi, duba ne-a dus la poarta de la care începe urcarea pe ruta Lemosho, de la 2100 altitudine. Pe Kilimanjaro există mai multe trasee, eu l-am ales pe acesta pentru că o bucată din el are mai puţini turişti şi spun ei că este ruta cea mai spectaculoasă. De aici, aveam un traseu scurt de doar două ore până la Mkubwa Camp, la 2650 altitudine.

Trebuia să încep să mă obişnuiesc cu dormitul la cort, în mijlocul naturii, printre mulţi oameni gălăgioşi. Ultima dată când am dormit atât de mult la cort a fost în Vama Veche, acum aproape 20 de ani. Cei mai buni prieteni ai mei pe timp de noapte fiind o sticlă cu apă fierbinte, ca să îmi ţină cald în sacul de dormit cu puf pentru -20 grade, şi o pereche de căşti noise reduction, de la Bose, reuşeau să mă decupleze foarte bine de la gălăgia din camping.

Odată ajunşi, am avut supriză că toţi porterii care au trecut pe traseu pe lângă noi, fiind foarte rapizi, deja instalaseră corturile şi pregătiseră popcorn în aşteptarea cinei, pe care am luat-o sub cerul înstelat.

Natura îşi urma propriul curs şi ne înfăţişa o lună plină, luminoasă din pădurea campingului.

Ziua 2: mic dejun sub cerul liber, la 0 grade

Am început dimineaţa cu un lighenuş roşu, umplut cu apă caldă, împrospătând mirosul de la subraţ şi de pe faţă. Acest lighean mă urmărea în fiecare dimineaţă, oricât de rece ar fi fost afară, el era singura sursă de ”duş” pentru 7 zile.

Micul dejun a fost copios şi, ca toate mic dejunurile noastre, s-a desfăşurat sub cerul liber. Ceea ce mi se părea fantastic!

A urmat cea mai lungă zi, 17km de urcat până la 3800 altitudine, la Shira Camp 2. A fost o zi care nu mă aşteptam să mă solicite, mai ales că e ceva obişnuit pentru mine să fac 20 km la o tură, însă, corpul meu s-a răzvrătit noaptea.

Pulsul meu arăta 120 (de regulă, am 66 media, în stare de repaus), doar stând întinsă cuminte în sacul de dormit şi am mers de nenumărate ori la toaletă. Corpul se adapta, iar mintea crea un stres suplimentar, panicându-se că deja au început primele semne de rău de altitudine. Mă simţeam ameţită, nu puteam pune capul jos, trebuia să stau cu capul cât mai sus, să nu mă ia cu leşin; tot ce îmi doream era să ies de acolo.

Mă tot gândeam că îmi este greaţă şi că dimineața, toată lumea îmi va spune să mă hrănesc ca să am energie, ceea ce mă panica şi mai tare, că trebuia să fac ceva în contradictoriu cu ceea ce simţeam. În final, am decis să le spun tuturor fuck off , să refuz mâncarea şi nici să nu îmi pomenească ceva de ea; simţeam cum mi se întorceau toate în interior, ca să nu lase să intre ceva.

Ziua 3: la gunoi cu gândurile toxice

Târziu, am realizat că aveam un atac de panică; este mai greu să realizezi despre ce este vorba când ţi se întâmplă ţie prima oară, versus atunci când lucrezi cu alţii. Nu știu dacă am dormit mai mult de două ore, noroc că, într-un final, a venit răsăritul şi am deschis cortul. În faţa mea, se vedea un vârf dantelat cu zăpadă şi abia atunci, am început să lucrez cu mine.

Mintea se debarasa de toate greutăţile purtate până atunci, ca nişte saci mari de gunoi pe care îi cari după tine, plini cu gândurile cele mai negre. Muntele din faţă, singurul pentru care venisem, devenise dintr-o dată ancora, era unicul gând. Vălul începuse să se ridice şi îi lua locul PREZENTUL, aici, acum cu toată frumuseţea din faţa mea. Ştiam pentru ce venisem şi mă simţeam deja mai uşoară. Pulsul scădea, dar tot nu puteam să mănânc.

Uneori ne întrebăm cum să lucrăm cu mintea noastră, mulţi spunem că e complicat, însă, în realitate, e atât de simplu! Uită-te la ce este în jurul tău, acum şi aici, uită-te la senzaţiile pe care le ai, aici şi acum, nu te lăsa pradă minţii panicate, fără scenarii, fii PREZENT/Ă. Tot ce avem nevoie este exerciţiul zilnic.

Am pornit uşor, uşor spre Lava Tower, până la 4600 altitudine. A fost foarte important pentru mine să merg în ritmul propriei respiraţii, adică să nu ajung să respir şi pe gură (să încep să gâfâi) şi să simt inima în dreptul gâtului. Nu voiam să am niciun disconfort la nivel de respiraţie, adaptam ritmul, astfel încât să mă simt confortabil.

La 4600, ne aştepta o masă caldă şi cortul întins, pentru că bătea prea tare vântul ca să mâncăm afară. Îmi revenise pofta de a mânca şi mă bucuram deja că pulsul scăzuse la 90. Mă simţeam, iar, om normal.

Ne-am continuat drumul prin ceaţă, printr-un peisaj fantastic, unic şi m-am bucurat de fiecare pas. Am ajuns la Baranco Camp la 3900 altitudine. Având acest traseu, practic, ne aclimatizam, iar corpul începea să se obişnuiască şi cu altitudinea de peste 4000.

Cortul meu a fost pus astfel încât să mă bucur de peisaj.

Ziua 4: fără glas în faţa splendorii muntelui

Dimineaţa, ne trezeam la 6.30 – în felul acesta prindeam răsăritul. Versantul din faţa cortului meu era luminat interesant de razele Soarelui. Prima dată, înainte să ies din cort, rămâneam minute întregi mută, în faţa splendorii copleşitoare a muntelui şi îmi aminteam de ce sunt aici.  

Era zi scurtă de trekking, de 4 ore, şi asta după ce de cu dimineaţă urcai un perete destul de interesant, de fapt cel mai fain de pe întreaga rută. E prima dată când pe un traseu văd efectiv coada, deja ne intersectasem cu alte rute şi se aglomera mult.  

Porterii aveau momente în care scăpau bagajul de pe cap. Mergeam cu grijă ca nu cumva să mi-o iau şi eu.

Doamne, ce viaţă duc şi oamenii aceştia, mi se pare, efectiv, o altă formă de sclavie! Da, nu am să urc probabil niciodată la altitudine mare dacă nu o să am ajutorul preţios al unui porter, pentru că nu am timp să îmi pregătesc spatele să care 15 kg pe munte. Cel puţin, am bunul simţ să iau cu mine doar strictul necesar şi aici, întotdeauna, am stat foarte bine la capitolul acesta, comparativ cu alţii. Sunt foarte recunoscătoare acestor oameni, pentru că, datorită lor, o astfel de experienţă devine accesibilă pentru absolut oricine îşi doreşte, pentru oameni ca mine, care nu au timp şi nici nu îşi propun să meargă la sală, zi de zi, care fac asta doar din pasiune, nu ca o pe o profesie.

Odată ajunşi la Karanga Camp la 4000 m altitudine, m-a luat o durere de cap puternică. A fost prima oară când am înţeles de ce mi se întâmplă, uneori, asta: pentru că diferenţele de presiune se produceau foarte brusc – când eram acoperiţi cu totul din cap până în picioare de nori, când ne lovea un Soare foarte puternic în cap. M-am liniştit după ce am înţeles că este normal şi că totul este trecător.

Nopţile pe aceşti versanţi sunt magice, cerul este darnic cu stelele, mărgele luminoase, strălucitoare.

Ziua 5: motivaţi de cântecul porterilor

Un mic dejun memorabil, Soare, multe râsete, am fost îmbrăţişaţi şi fermecaţi iremediabil de cântecul porterilor, care ne motiva să continuăm expediţia şi să avem curajul de a finaliza expediţia cu bine.

Aveam o curiozitate: având în vedere că noaptea, mie, îmi era foarte frig, vroiam să ştiu ce fac domnii, în acest sens, ca să se încălzească şi, de aici, a reieşit o glumă simpatică, cu lingurile.

Din acest camping, am plecat mai departe; era o zi importantă, pentru că la ora 11 seara plecam spre vârf. Era important să reuşesc să dorm măcar 3 ore. De mâncat, deja, nu prea mai mâncam, dacă reuşeam ca la fiecare masă, să iau câteva guri de mâncare era bine.

Am ajuns la Barafu Camp în 4 ore, undeva pe la 4673 altitudine; am găsit deja cortul pregătit şi m-am aşezat ca să mă odihnesc un pic, însă, din păcate, iar am simţit primele semne de atac de panică. Imediat, am deschis cortul, m-am concentrat pe respiraţie şi pe a remarca frumuseţea minunată a muntelui care se aşternea chiar în faţa mea.

Nu am putut mânca deloc, mă hrăneam doar cu gândurile pe care le plantam în mintea mea: „pot să ajung pe vârf, pot să o fac!”. Cel mai puternic medicament pe care îl cunosc este propriul gând, atunci când reuşeşti să îl accesezi pe cel potrivit, care să îţi dea starea de care ai nevoie.

Recunosc, în această expediţie, faţă de celelalte, unde am fost doar cu puterea gândului, m-am folosit de uleiuri esenţiale şi de homeopate pregătite de o prietenă minunată, care mi-a întocmit o listă pentru toate stările posibile şi ce anume să iau pentru fiecare. Îi mulţumesc din suflet că a făcut o treabă minunată, având şi ea o parte bună de contribuţie, în această aventură.

Am reuşit să dorm o oră, de mâncat nu am mai putut deloc. Aveam prea multă adrenalină şi cortizol în mine ca să mai mănânc, corpul era pregătit pentru acţiune. La 11.30 am plecat prima, pentru că ceilalţi mergeau mai repede. Mă însoţea unul dintre cei doi ghizi. Acesta era cel mai tânăr şi avea super energie, a trebuit să îi zic de mai multe ori să o ia mai uşor, ca să îmi fie confortabil; în final, am ajuns să ne sincronizăm.

Ziua 6 – Summit day

O lună strălucitoare se ascundea după crestele unui munte, a fost o încântare să o privesc, mi-a dat energia de care aveam nevoie.

Zeci de puncte luminoase se înşirau, de-a lungul cărării, erau frontalele noastre în căutarea lui Uhuru Peak. Pas cu pas, melc după melc, aliniaţi în coloană, fiecare îşi ducea gândurile în tăcere.

Noaptea nu vezi decât cerul, dar nu poţi sta cu ochii agăţaţi de el, pentru că rişti să te împotmoleşti într-un bolovan. Astfel, peisajul nu mai este atât de ofertant noaptea, ci se limitează la a privi doar bocancii celui care este în faţa ta. Ajungi să fii hipnotizat de ritmul pasului vecinului, atras inexplicabil în sus.

Îmi pregătisem muzica pentru a trece mai uşor timpul şi am rămas conectată la ea.

Îmi era foarte frig. Aveam pe mine un tricou de lână de merino, un polar, o geacă de puf de pinguin, şi o jachetă impermeabilă, agăţasem pe pielea de la spate şi un mare plasture cu ardei iute pe care îl simţeam ca o sobiţă, care îmi generează căldură. În plus, aveam un pantalon de merino, pantaloni de trekking mai groşi plus suprapantalonul. Şi, cu toate astea, tot îmi era frig.

Am făcut prostia, la un moment dat, să fac o pauză şi să mă las pe spate mai tare ca să mă sprijin de un mare bolovan. Uitasem să închid dopul furtunului de la punga de apă, din care beam şi care era pe interiorul hainelor ca să îi menţin temperatura suportabilă. Când m-am lăsat pe spate, am simţit cum a ţâşnit un jet de apă, chiar pe piept. A fost minunat să ştiu că, pe frigul acela, am hainele ude pe interior.

Tremuram şi nu era un semn bun, pentru că asta îmi consuma mai multă energie.

Colac peste pupăză este că urcam şi pe un vânt de vreo 40km/h şi, din când în când, venea câte o rafală care mă obliga să mă proptesc în beţe ca să nu mă dea jos.

Mă simţeam foarte ameţită, rămâneam, însă, focusată pe muzică şi pe paşii celui din faţă.

La un moment dat, ghidul a strigat că mai sunt 10 minute până la Stella Point, ceea ce însemna că mai este o oră până la vârf. Am scos pe gura îngheţată un strigăt puternic de bucurie, am ştiut că o să reuşesc. L-am luat în braţe de fericire şi m-am îmbărbătat singură că mai pot rezista o oră.

Frigul şi hainele ude îşi făceau loc până în cel mai adânc loc din mine, tremuram toată, dar mintea lucra bine şi era focusată pe a fi sus.

Ne croiam drum prin beznă; aşteptam Soarele să mă încălzească, dar întârzia să apară.

Miza era să ajungem după ce răsărea Soarele sau chiar atunci, ca să mă pot bucura de priveliştea de pe acoperişul Africii. Uhuru Peak este cel mai înalt munte din Africa, cu o altitudine de 5895m.

Îmi taie calea, la un moment, cei doi americani; reuşiseră să ajungă în cinci ore, începuseră coborârea, au ezitat dacă să mai vină cu mine încă o dată sus şi umbrele lor au dispărut curând pe cărarea de coborâre. Li se făcuse şi lor frig, un porter care îl însoţea pe unul dintre ei mi-a dat geaca lui lungă, care a venit ca o binecuvântare ca să mă bucur de vârf. Ei nu au apucat să vadă nimic de pe vârf, căci ajunseseră pe beznă, nu mai rezistau pe frigul şi vântul acela încă 30 minute, până la răsărit.

Am ajuns fix când se crăpa de ziuă, după şase ore, iar Soarele îşi întindea razele lui roşiatice peste pătura de nori.

Am stat la coadă ca să îmi fac această poză minunat de sexy.

Am căutat împrejurimile, am descoperit bucăţi de gheţar şi mi-am lungit privirile după fiecare colţ care părea interesant. Eram acolo sus, în Africa, şi un frig de muream.

După ce m-am despărţit de vârf, la coborâre simţeam efectiv că m-am înălţat cu vreo 10 cm.

Drumul de întoarcere a fost criminal; efectele adrenalinei se diminuau cu fiecare pas, nu mai aveam nicio rezervă, eram epuizată mental şi fizic. Deşi, aş fi putut face traseul în 2 ore, l-am făcut în 3. Mă opream des, mă simţeam un bolnav căruia cineva îi fixase bolovani grei peste tot şi încercam să mă rostogoloesc pe munte în jos, dar mă tot loveam de alţi bolovani. Fiecare pas era o mare durere.

Aveam greaţă când am ajuns la cort, nu am putut mânca iar nimic, mi-am înşirat oasele pe saltea şi am dormit o oră. La trezire, tot ce am suportat să mănânc a fost un ananas delicios, zemos şi dulce, care a fost ca o mângâiere interioară.

După trezire, mi-am luat rămas bun de la Base Camp şi la prânz am zbughit-o spre ultimul camping. Eram odihnită şi am alergat ca o căprioară uşoară pe potecă.

Pe drum, mi se făcea o foame de lup, abia aşteptam să mănânc. Mă simţeam deja om, prindeam aripi şi zburam.

Ziua 7: un copios prânz indian

În sfârşit, am dormit nouă ore, eram odihnită. Porterii îşi luau rămas bun, cântându-ne din nou.

Cineva mă întreba cum de am avut aşa mulţi oameni care să ne însoţească, au fost 13, din care doi erau ghizi şi ei cărau doar propriul rucsac cu lucruri. Dacă luăm în calcul că, în medie, bagajul unui turist este de 20 kg, din start este nevoie de 3 porteri doar pentru bagaje personale şi corturi. Pe munte, nu găseşti ca în Himalaya restaurante, buticuri şi pensiuni. Eşti tu şi cerul liber. Ca atare, trebuie să fie cărată mâncare, oale şi butelie de gaz, ei organizează de trei ori pe zi un restaurant în aer liber pentru toţi oamenii din expediţie. Mai nasol este că în anumite locuri trebuie cărată apă, pentru că nu mai ai nicio altă sursă de apă. Iar fiecare dintre noi bea în jur de 3l de apă, deci, vreo doi cară apa de care are nevoie toată lumea. Dacă până acum, număram vreo 3 porteri pentru lucruri personale, 2 care cară apă, 2 ghizi, 3 turişti şi luăm în calcul 1kg de mâncare per persoană pentru fiecare din cele 7 zile ajungem că mai avem nevoie de încă vreo 4, care să care mâncarea pentru toţi cei enumerați anterior, dar inclusiv şi aceştia trebuie hrăniţi, au şi ei lucruri personale şi, uite aşa, devine o mare problemă de matematică în care nu intru mai departe.

Iată mai jos întreaga trupă, care a făcut pentru fiecare dintre noi, să fie mai frumos visul acesta de a fi pe Kilimanjaro. Pentru mine, a fost surprinzător să constat că nu mi-a lipsit absolut nimic, că m-am simţit într-o ascensiune de lux, cu toată această asistenţă impecabilă. Mâncarea a fost foarte gustoasă, am avut inclusiv clătite şi pită făcută de ei acolo. Este ceva inimaginabil cum aleargă de la un camping la altul, astfel încât când ajungem noi totul să fie pregătit.

Când am ajuns înapoi în Moshi, le-am scris prietenilor şi familiei, apoi toţi trei am ieşit să ne bucurăm de un prânz copios indian (la ei, mâncarea este indiană). A fost o masă pe cinste, cu linte, cu pui cu sos masala, cu fresh de ananas, cu fresh de pepene, cu tot felul de minunăţii culinare, hrănind tăuraşul gurmand din mine. A fost un orgasm culinar!

Despre alegerea agenţiei şi costuri

A fost o provocare să găsesc agenţia cu care să plec pentru că, inițial, am avut două recomandări, un ghid local şi o agenţie locală, testaţi de prieteni. Ghidul local mi-a oferit un preţ de 1700USD, de unde, iniţial, plecase de la 2500Eur (este aşa scump pentru că, numai, taxa de permis pentru a urca pe munte este aproximativ 900USD). I-am cerut să îmi trimită permisul de ghid şi numere de asistenţă, în caz că ni se întâmplă ceva amândurora pe munte, însă, nici până în ziua de azi nu am primit aceste informaţii.

Cealaltă agenţie recomandată scria în ofertă că trebuie să plăteşti bacşiş pentru ghid 20 USD/zi, 15USD/zi pentru bucătar şi 10 USD/zi pentru porteri. Noroc că am avut inspiraţia să întreb câţi oameni estimează că vor fi în această echipă de suport, şi aşa la un calcul iniţial ajungeam la un final de 500USD doar pentru bacşiş.

Apoi, am luat TripAdvisor ca referinţă şi am căutat altă agenţie căreia i-am scris că am un buget de 2000USD pentru această excursie şi care a zis că este ok şi o să dau bacşiş cât am. Deşi, şi această agenţie a avut această tactică cu bacşişul (pare cumva că le plăteşti salariile oamenilor) cu ceilalţi membrii din expediţie, a trimis o listă de bacşişuri recomandate.

În final, am plătit 330USD bacşiş cu totul, pentru că au fost mai puţini porteri decât spusese prima agenţie că va fi nevoie. Toată excursia m-a costat 3000USD, cu tot cu avion şi bacşiş.

De ce naiba am vrut să trec prin asta?

Sincer, mă întreb de nenumărate ori. Un amic, înainte de a pleca, m-a întrebat dacă sunt pregătită să ajung pe vârf, m-am uitat lung pentru că, pentru mine, motivaţia nu este de a cuceri vârfuri, nu mă regăsesc în această competiţie.

Ştiu că îmi plac poveştile trăite, curiozitatea de a descoperi un loc, mişcarea în natură. Mă regăsesc în a mă bucura de călătoria în sine, nu de destinaţie.

De aceea, expediţia pe Elbrus nu a fost pe deplin satisfăcătoare pentru că toată lumea era focusată pe a ajunge pe vârf şi nimic legat de a se crea o poveste în jurul acestei expediţii, aşa cum a fost cea de la Everest Base Camp. Despre Elbrus, nu am simţit să scriu absolut nimic, deşi peisajele acolo sunt ameţitoare, tulburător de frumoase. E ca şi când, te-ai uita la un bărbat superb, dar dacă nu trăieşti alături de el o poveste la fel de frumoasă, atunci toată acea frumuseţe parcă nu contează.

Ideea asta cu a ajunge pe vârf şi, eventual, cât mai rapid este ca şi când ai vrea să faci dragoste cu persoana iubită şi vrei să ajungi cât mai repede la orgasm. Cu ce rămâi de fapt din asta?! Ah, iubito/iubitule, mi-am dat drumul în câteva secunde! Ce tare sunt!

Alături de prietenul meu, în mai bine de  zece ani am călătorit în jurul lumii, cu motocicleta, fiind pasiunea lui, şi am descoperit locuri minunate împreună. De la 7 ani, călătoresc, fie în tabere, fie în excursii organizate. Am fost, întotdeauna, omul călătoriilor în natură. Acum, pur şi simplu, am descoperit că pot călători altfel, combinând mişcarea cu marea mea dragoste pentru natură, bucurându-mă de ea pas cu pas. Iar la finalul fiecărei expediţii, mă simt cu mult câştigată în starea mea de bine.

Ca şi în relaţii şi în viaţă, nu este totul roz, ai nevoie să fii răbdător cu tot ce vine în viaţa ta, dacă vrei să trăieşti. Vorba aceea simplă, rişti şi câştigi. Nu poţi să renunţi când vine furtuna, totul este trecător, totul conţine alb şi negru, sus şi jos. Este un exerciţiu să le integrezi pe toate în viaţa ta. Singurul aspect important este că ai puterea să alegi prin ce experienţe vrei să treci prin viaţă, nu să laşi viaţa să aducă experienţele aleatorii. Cu siguranţă, orice alegi va avea în spate suişuri şi coborâşuri, dar măcar ştii că ai ales prin ce vrei să treci.

După o aventură ca aceasta, te simţi de trei ori mai viu, mai cu poftă de viaţă. Te simţi de trei ori mai puternic şi mai pregătit pentru atingerea oricărui alt obiectiv.

Viaţa este o aventură care merită trăită în toată splendoarea ei!

Cu recunoştinţă pentru oamenii minunaţi din viaţa mea care m-au inspirat în această expediţie:

Zsolt Vago, omul care m-a inspirat să încep aceste ascensiuni la altitudine, deschizând un capitol mare în viaţa mea.

Simona Păcurar, specializată în medicina funcţională, nutriţie, homeopatie, gemoterapie şi aromaterapie, care mi-a pregătit trusa necesară pentru toate stările ce urmau să vină: vomă, anxietate, inclusiv, mi-a pregătit două tipuri de protecţie din uleiuri esenţiale, împotriva ţânţarilor, etc. Cu ajutorul ei, pot trăi pe munte într-un stil cât mai natural, fără chimicale şi energizante inutile.

Daniel Toader, mentorul meu care, în ultimul an, m-a ghidat de la ce beţe să îmi iau până pe cărări de munte nemarcate, descoperind o Românie minunată. Cu el reuşesc să mă antrenez aproape în fiecare săptămână.

Visează şi atinge-ţi obiectivele în 30 de zile!