“Mie nu mi se poate întâmpla!” Oh, ba da!

Se spune că nu înțelegi un lucru până nu-l trăiești. Și, deseori, ne spunem nouă înșine „mie nu mi se întâmplă”. Ciudat și ironic, în același timp, cum viața ne oferă lecții, demonstrând cum cele mai banale și clișeistice poate lucruri reprezintă, de fapt, și cele mai mari adevăruri.

Vă sună cunoscut modelul „femeie tânără, antreprenoare, iubită, viitoare mamă, dornică să facă carieră și să aibă o viață profesională și personală împlinite”, nu-i așa?

Știu că și acesta a devenit un clișeu. Ceva numai bun de arătat în fotografii pe Instagram și expus în prezentări strălucitoare, care arată o supereroină, ce jonglează fără niciun efort, nicio greșeală și cu un mare zâmbet fotogenic pe față cu tot ceea ce viața ei presupune ca femeie, ca mamă, ca iubită, ca femeie de afaceri, prietenă, șefă, colegă și alte nu mai știu câte roluri îndeplinește fiecare. Însă, realitatea dincolo de cosmetizare, nu arată nicicum așa.

Supereroina are, de fapt, cam prea adânci cearcănele, nici nu își mai aduce aminte când a fost ultima dată când a avut puțină liniște doar pentru ea, iar de zâmbit, singurul lucru care i-ar mai putea aduce o urmă vagă de zâmbet ar fi imaginea unui pat în care să se odihnească exact cât ar avea nevoie. Și această stare nu este doar „apanajul” femeilor. Nici bărbații nu sunt scutiți de ea. Suntem tributari unor imagini în care este absolut obligatoriu să fim imbatabili și perfecți. Indiferent cât ne costă asta. Iar că ne place sau nu, sau că avem tăria și curajul să ne recunoaștem imperfecțiunea, a le duce pe toate pe câte le avem în viață, cerând și așteptând de la noi nimic altceva decât superlativul, este o adevărată tortură la care ne autosupunem și la care ne supunem unii pe alții. Sunt conștientă că vrem să fim mereu mai buni. Că vrem să avem mai mult. Că vrem ca totul în viață să ne iasă așa cum ne dorim. Că și noi și ceilalți cer de la noi totul. Însă am învățat pe propria-mi piele că acest tot poate însemna echilibrul și o viață sănătoasă sau o moarte lentă ce poartă numele de burnout.

Acum șapte ani, când am rămas însărcinată, eram în plin avânt profesional, aveam o sumedenie de proiecte și o dorință și nerăbdare fantastice de a le pune în aplicare. Mi se părea că orice clipă pe care nu o petreceam făcând ceva productiv (asta era rata mea de conversie) era una pierdută.

Mai multe poti citi pe Catchy.ro, unde am publicat acest articol.

Crește reziliența la stres în 30 de zile!