Expediţia în Himalaya – Everest Base Camp

Din ciclul vieţii echilibrate, în decembrie 2016, am acceptat provocarea de a merge într-o expediţie în Himalaya până la 5400m altitudine, respectiv Everest Base Camp.

Nu aveam niciun fel de pregătire pentru a duce la bun sfârşit această expediţie. Singurele mele legături cu muntele sunt iarna când schiez şi obişnuiesc să fac drumeţii, maxim o dată pe an.

Nu credeam că această experienţă va fi una din cele mai puternice lecţii de viaţă pe care puteam să o primesc.

Ziua 1: Kathmandu

Ne-am teleportat din anul 2017 şi am ajuns în anul 2074, odată cu sosirea noastră în Kathmandu. Aeroportul mic şi înghesuit, dar cu toate astea, aveau automate pentru acordat vize, unde completai frumos online aplicaţia, apoi stăteai la o coadă să plăteşti taxa. Totul a durat cam o oră. Apoi surpriza, nu puteam să ne ridicam bagajele, dacă nu păstram tichetele de bagaje pe care le-am primit odată cu check-in-ul.

Blocaţi în trafic de nenumărate ori până să ne croim drum spre hotel, ajungem, într-un final, şi mă aşteptam la o căzătură, însă am fost suprinsă de uşile, balcoanele şi ferestrele lucrate manual din lemn. Curios, câtă atenţie şi minuţiozitate pot acorda detaliilor în micile arte sculptate în lemn, iar totul în jur să fie atât de murdar, de prăfuit, de neîngrijit.

În Durbar Square este aşa o stare greu de descris în cuvinte, ca un vârtej care te atrage, te menţine prezent… Porumbeii îşi lasă amprenta peste tot, fac locul să vibreze în plus şi, în acelaşi timp, îşi lasă darurile pe bluza mea, în semn de noroc şi bun-venit, ar zice unii.

Ziua 2: Kathmandu

Am gustat la propriu şi din plin praful care a intrat prin nări, prin pori, pe sub pori. Kathamandu, cu siguranţă, nu mi-a intrat pe sub piele, un oraş parcă bombardat, străzi şi ruine de după cutremurul devastator din 2015.

Am vizitat templul Maimuţelor, unde Om Mani Mani răsuna peste tot. La intrare, ne întâmpinau paşii lui Buddha, care păreau un fel de cheie de intrare spre o altă lume, desprinsă din agitaţia nebună din oraş.

Ghidul ne-a explicat cele cinci înfăţişări ale lui Buddha (verde, albastru, roşu, alb, galben), pe care le găseam pe majoritatea pietrelor numite Stupa, un fel de pietre comemorative, care erau un omagiu adus lui Buddha, familiei lui, morţilor. Mi-a plăcut ideea de Buddha alb, invizibil, care este simbolizat în vârful fiecărei Stupa cu culoarea albă.

Culorile fiecărui Buddha simbolizează o virtute, o caracteristică:

• Albastru, asociat cu Akshobhya Buddha, vindecătorul, reprezintă liniştea, ascensiunea, infinitatea, puritatea şi vindecarea. Lumina albastră vorbeşte despre ascensiunea nelimitată, încorporează dualitatea dintre viaţă şi moarte.
• Alb, asociat cu Buda Vairocana, reprezintă puritatea, cunoaşterea şi longevitatea.
• Roşu, asociat cu Buda Amitabha, simbolizează puterea vieţii, lucrurile şi locurile sacre, fiind o culoare protectoare.
• Verde, asociat cu Buda Amoghasiddhi, simbolizează tinereţea, acţiunea şi armonia.
• Galben, asociat cu Gautama Buda, are calitatea simbolică cea mai înaltă, este un simbol al separării de societatea materialistă, simbolizează renunţarea. Fiind o culoare de pământ, vorbeşte despre stabilitate.

Specific Nepalului sunt Stupele cu ochii lui Buddha şi 13 trepte deasupra lor, care semnifică calea spre Iluminare. De pază la intrarea în temple, se aflau leii, deşi nu văzuseră în trecut niciodată un leu, l-au simbolizat sub forma unor câini mari, care semănau un pic cu dragonii.

Şocant, a fost să constatăm ce se întâmpla lângă unul dintre cele mai mari temple hindu Pashupatinath. Aici erau amenajate nişte locuri unde făceau ritualul spălării simbolice a morţilor în public şi, apoi, îi încinerau şi aruncau în râu cenuşa. Femeile poartă alb la înmormântări şi, apoi, un an dacă sunt rude apropiate. Dacă la noi se poartă alb la nunţi, la ei miresele poartă roşu.

Ziua 3

Ne trezim devreme ca să petrecem câteva ore bune în aeroport şi în autobuzul care ne însoţea până la avion. În Kathmandu, am învăţat să am multă răbdare, oamenii nu respectă statul la coadă, se bagă în faţă la coada de la check-in, stăm pe pistă o grămadă de timp, nu se respectă orarul decolărilor.

De la Lukla 2800 am ajuns la Phakding 2605. Am stat la Mountain Resort şi dacă nu ai mare noroc, ai lumină doar în baie, nu şi în cameră, doar o priză are curent şi nici aia nu fixează bine încărcătorul. Mă mulţumesc cu a mă spăla cu apă călâie şi sunt recunoscătoare că avem un acoperiş deasupra capului şi o masă foarte caldă, delicioasă. Am degustat pentru prima dată MoMo de pui, un fel de pacheţele de primăvară cu carne tocată de pui.

Ziua 4: Ne îndreptăm spre Namche Bazaar (3440m/ 6 ore)

Practic, este prima zi de ascensiune, de-a lungul văii abrupte a râului Dudh Koshi, pe care o străbatem pe alocuri trecând peste poduri ce dansează pe ritmul paşilor noştri şi a vântului ce sufla cu dărnicie.

Când trec peste aceste poduri înalte, am aşa un sentiment puternic că pot zbura, că sunt una cu natură, nu îmi este teamă că sub mine sunt sute de metri înălţime până la albia râului. Iar toate acele eşarfe agăţate de pod, parcă îmi iau gândurile cu ele şi le trimit în văzduh, cumva, mă fac să fiu prezentă complet, fără gânduri inutile, fără griji cotidiene, sunt doar eu, natura şi fericirea mea deplină de a exista.

Pe drum întâlneşti porterii (cărăuşii) care duc mâncarea la pensiuni, butelii, profile de lemn, bagaje şi te miri ce alte lucruri cară pe spatele aparent firav. De la porterii care duc în spate 100kg cu o viteză mai mare ca a ta, care eşti degrevat de greutăţi, în condiţiile în care aerul este rarefiat la mii de metri înălţime, înveţi că viaţa este un joc în care ies în câştig cei care realizează că singura limită pe care o avem este cea pe care mintea noastră ne-o impune. Asemeni resurselor pe care noi le folosim în viaţa de zi cu zi, oamenii aceştia aveau în picioare de cele mai multe ori papuci. Păi, noi dacă nu am purta o pereche de bocanci, eventual de marcă, am spune că nu avem resurse suficiente ca să ne ducem treaba cu succes până la capăt.

Descopăr pe acest prim drum ce înseamnă să abordez un ritm lent, foarte lent, să fiu atentă la fiecare pas şi respiraţie, conectată permanent la propriul corp. Mă uimeşte că pot ieşi din ritmul dinamic de zi cu zi, de acasa şi să mă ancorez în această stare înceată, unde simţurile sunt concentrate doar pe tine şi corpul tău. Zărim, într-un final, satul de munte Namche Bazaar, numit şi capitala Sherpa care ne găzduieşte în această noapte.

Mă bucur de primele creste dezvelite de nori şi acoperite cu o pulbere fină de zăpadă. Camera în care mă cazez este neprimitoare, mică şi foarte friguroasă. După o zi de efort, seară mă ia frigul şi corpul îmi urlă după caldură, din păcate, mă mulţumesc doar cu un duş fierbinte, pe care trebuie să îl plătesc separat cu 4usd şi cu o masă excelentă.

Ziua 5

Este zi de aclimatizare în Namche Bazaar şi facem o plimbare până la Everest View Hotel, îmbătând privirea cu peisajele munţilor Himalaya, întrezărind pe ici, pe colo şi vârful Muntelui Everest.

Ziua 6

Ne îndreptăm spre Tyangboche (3860m/6 ore). Începem cu un drum drept care îţi presară la tot pasul vârfuri de munţi, care îmi amintesc motivul pentru care am venit, frumuseţea nemărginită a munţilor Himalaya. Încet, începem iar ascensiunea prin pădurea de rododendroni, care presară pete de culori vii paşilor noştri. O încântare să îi vezi, mai îndulceşte greutatea ascensiunii.

În Tyangboche ajungem şi ne cazăm iar în camere congelate, cu toaleta pe hol, care îţi mută nasul cu mirosul puternic de la nişte bile parfumate parcă cu naftalină.

Povestea asta tristă cu cazarea mă scoate urgent din cameră, fac un duş cu apă fierbinte afară, apoi, mă aşez în iarbă şi rămân mută minute întregi, în faţă, am minunăţia munţilor care îţi umple orice gol de orice fel, din corp, din inimă, din suflet. Munţii Everest, Lhotse, Nupse, Amadablam, Thamseru şi Khantega mă înconjoară, mă simt captivă, într-un vis minunat, din care nu îmi mai doresc să mă trezesc.

Ziua 7

Mă trezesc devreme să prind răsăritul pe crestele munţilor ca, apoi, să îmi odihnesc gândurile şi mintea în mănăstirea budistă din Tyangboche. Mă las purtată de mantrele preoţilor, mi se trezesc câteva unde de tristeţe, care sălăşluiau acolo undeva în mine, mă podideşte plânsul. Rămân în vibraţia aceea placută care îţi permite să te pierzi cu totul în sunetul mantrelor şi mă abandonez experienţei.

După un mic dejun copios, ne îndreptăm spre Dingboche 4300m şi 7 ore de mers. Experienţa cazării e la fel de neprimitoare şi aşa va rămâne până la finele acestei expediţii. Sacul de dormit, căciula pe cap şi o sticlă de apă fierbinte în brate rămân cei mai buni parteneri pe timp de noapte, în această expediţie.

Ziua 8

Este zi de aclimatizare în Dingboche. Mă trezeşte Soarele puternic de dimineaţă, afară fiind senzaţia că este mai cald ca înăuntru. Admir creasta muntelui Ama Dablam care, cu siguranţă, a fost preferatul meu şi care am înţeles, că tehnic vorbind, este printre cele mai grele de escaladat.

Fiind o zi de aclimatizare, ne urcăm iar pe un munte abrupt, dar cu cărarea presărată pe ici, pe colo de trepte şi bolovani, ţinta fiind iniţial altitudinea de 4700m, însă, m-am ambiţionat să urc mai mult, mai mult, până în vârful Nagarjun de 5073m. Pe la 5000 a început să mă ia ameţeală şi am zis că mai bine să nu forţez, aveam deja performanţa să fi plecat de la cabană de la 4200 şi să urc 900m diferenţă de altitudine în 3 ore. Nu am vrut să fiu avidă de urcat în această zi, partea dificilă urma de mâine. Ştiam deja, dintr-o vacanţă în Peru, că nu am probleme de altitudine la 4600 şi aici am văzut că la 5000 aş putea avea. Nu am forţat nota şi pentru că am văzut că unui coleg de expediţie, i s-a făcut rău, şi i s-a spus să se întoarcă la cabană.

După ce ne-am întors de pe munte, deşi, a luat Diamox (un medicament folosit pentru prevenirea răului de altitudine), colegului i-a fost rău în continuare şi a trebuit să fie dus de urgenţă la o altitudine inferioară sub 4000m. Aşa am rămas singură noaptea, pentru că gaşca s-a mobilizat toată să îl ducă în alt sat, ca apoi să revină a doua zi dimineaţă.

Ziua 9

Trebuia să ajungem la Lobuche (4930m/ 5 ore), însă, la jumătatea drumului, pe la 4600 mi s-a făcut rău, eram ameţită, aveam o stare puternică de greaţă, ca atunci când eşti însărcinată. Mi-am frecat mâinile în punctele în care mama mă masa, când mi se apleca de la mâncarea care îmi picase greu şi îmi spuneam continuu că îmi este bine. Nu puteam sta în picioare, căci, parcă, mi se tăiau picioarele şi mă lua cu leşin. M-am străduit să îmi amintesc când în viaţa mea, îmi mai fusese fizic, atât de greu, şi mi-am amintit de naşterea naturală. Am început să îmi vorbesc în gând, să vorbesc în gând cu fiul meu şi să îmi reamintesc că am depăşit momentul naşterii, că am reuşit ceva extraordinar, învingând acea stare de handicap fizic.

Treptat, am început să îmi revin după vreo 2 ore de pauză neplanificată, încă mai aveam staŕea de ameţeală, motiv pentru care s-a hotărât să mergem la o altitudine inferioară, pe la 4000m la Pheriche, în speranţa că, a doua zi o pot lua de la capăt.

Practic, în acest fel, grupul a pierdut o zi în a avansa pe munte.

Ziua 10

Mă trezesc foarte ameţită, am o mare neîncredere că pot duce expediţia până la capăt, cu toate că, asta este tot ce îmi doresc. Îmi este foarte greu să mă gândesc că trebuie să renunţ, îmi dă un sentiment de eşec puternic. Mă agăţ de această teama de eşec, şi mă ridic din pat, aud vocile din jurul meu, toţi îmi vorbesc de planul din ziua asta şi din zilele următoare, toate trec pe lângă mine, mă uit la ei şi realizez că îmi oferă încredere că pot, eu băltesc în propria teamă şi în starea fizică proastă. Îmi doresc să par tare, fizic şi psihic, nu ştiu cât îmi reuşeşte, însă pe dinăuntru mă simt o chestie moale, slabă, necontrolabilă. Fără chef de a mânca, cu o stare de greaţă, ne reluăm drumul spre Lobuche.

E o zi importantă pentru mine, îmi doresc să reuşesc, este o zi care mă duce mai aproape de punctul final. Am inspiraţia pe drum să aplic tehnicile, pe care le predau cursanţilor mei cu privire la controlul minţii.

Câteodată, în frica în care suntem, în starea proastă, uităm care ne sunt resursele cele mai importante. Când corpul strigă a greaţă, mintea se gândea la lămâie şi îi dădea acreală, care să potolească starea de vomă; când corpul era ameţit, mintea se gândea la o linie de orizont de referinţă pentru corp, la verticalitate şi echilibru şi tot aşa, astfel încât, mintea şi corpul au început să lucreze în tandem. Această zi a fost una din cele mai profunde din viaţa mea, am fost recunoscătoare că mi-a fost atât de rău, pentru că aşa, am realizat că am la îndemână toate resursele interioare, care să mă ajute să trec peste cele mai dificile momente.

Acasă, avem tendinţa ca pentru orice problemă fizică să începem să luăm medicamente, când, de fapt, cu puterea minţii putem regla procesele interne. Cu paşi mărunţi, cu viteza melcului, am ajuns seara obosită, dar foarte multumiţă la Lobuche, unde am admirat gheţarul Khumbu şi peisajul selenar.

Ziua 11

Este ziua cea mare, în care aveam planificat să ajung la Everest Base Camp (EBC). Am dormit foarte bine noaptea, deşi, camera era îngheţată, aveam geamurile cu gheaţă pe interior. M-am trezit cu foarte multă încredere în mine şi că pot realiza ceea ce mi-am propus. Am plecat la drum, cu paşi la fel de mărunţi şi lenţi, ca în celelalte zile, am ajuns la jumătatea destinaţiei. Acolo, am aşteptat mai mult decât trebuia ca să avansez, am început să mă enervez că nu mai plecam odată.

După vreo două ore de pauză pe la 5200m, urma să cuceresc în sfârşit EBC. Am reluat drumul, însă, am constatat că fac multe pauze pentru că respiraţia devenise din ce în ce mai dificilă. Îmi dădeam seama că, din cauza nervilor, nu mai puteam să îmi controlez mintea, iar mintea, la rândul ei, nu mai controla corpul. Încercam să mă calmez şi nu reuşeam, respiraţia era din ce în ce mai dificilă, nu mai aveam suficient aer şi nu mai aveam încredere că pot ajunge. În final, am făcut o pauză de 10 min, în care mi-am vorbit şi am reuşit să mă calmez.

În sfârşit, ajung, zăresc EBC. Peisajul este ireal, bucuria este puternică, întreg corpul devine uşor, este o stare de împlinire trăita intens de întreaga fiinţă. Este ceva magic, puternic, greu de descris în cuvinte, îmi vine să sărut fiecare piatră.

Fiecare zi care trecea aici pe munte, aducea o nouă bucurie, fiecare clipă o trăiam intens, fiecare pas, fiecare respiraţie conta enorm. Începi să apreciezi ceea ce, de regulă, iei ca pe un dat.

Ma întorc în următoarele 3 zile la Lukla, las în urmă, 9 zile de ascensiune.

Iau cu mine o încredere puternică, pe care nu am trăit-o niciodată, la această intensitate. Iau cu mine bucuria păcii interioare dintre corp, minte şi suflet. Iau cu mine mult echilibru şi o bucurie pură, neataşată de obiecte, de confortul cotidian (apă, caldură, etc.).

E minunat când reuşeşti ceea ce, în cele mai multe momente, ţi se pare imposibil. Viaţa este o călătorie magică!

Visează şi atinge-ţi obiectivele în 30 de zile!